In adolescenta, probabil ca majoritatea, l-am descoperit pe F.M. Dostoievski. Si probabil, tot ca majoritatea, prin Crima si Pedeapsa. Si prin asta s-a deschis era de crestere, de analiza, sinteza, placerea pentru arta si frumos, cum se spune. Si se poate spune si in dreptul meu, pentru ca chiar a deschis era mea de incursiune in domeniul artistic, cu prea frumosul film si prea frumosul teatru, cu rabdarea naiva a omul care crede si spera, cu setea de cunoastere si fara setea de repaos. Cu discutii lungi si grele despre filmul x, si personajul y, cum a spus scriitorul z, si cum a facut regizorul x.
Ceva magic, pe care multi adolescenti il traiesc. Un fel de a creste traind boem.
Anumite evenimente specifice, m-au facut sa inchid cu brutalitate si furie era asta. Ce a mai urmat, au fost mici scurgeri sugrumate: mai o carte, mai un film, mai un teatru; fara implicare si fara atasament.
Si azi, mi-a venit in gand sa ingrop securea razboiului, din simplul motiv: Pentru ce atata razboi?
Si am scris cu litere de promisiune, ca o sa termin toate cartile, si toate filmografiile neterminate, recitite, si rascitite. Si am un sentiment de impacare. Pentru ca asa se intampla in viata, chiar si lucrurile rele au un sfarsit.
Nu stiu in ce masura am reusit sa va transmit mesajul meu, dar vorba lui Ippolit din Idiotul:
“Voi adauga totusi, ca in orice idee geniala, ori noua, sau in orice idee, cat de cat serioasa ce incolteste in capul unui om, exista un ceva care nu se poate comunica altuia chiar daca ai scrie volume integi, straduindu-te in fel si chip sa explici aceasta idee vreme de trezeci si cinci de ani; intotdeauna va ramane ceva netrasmisibil, ceva care, in ciuda straduintelor tale, nu va voi sa iasa din cutia ta craniana si va zace acolo mereu, pana cand nu vei mai fi, fara sa fi exprimat sensul major al ideii tale.”
Posted on October 10, 2011
0