In acest caz, individul nu are incredere ca, daca va cauta protectie, i se va raspunde si va fi ajutat; din contra, el se asteapta sa fie refuzat categoric. In cazul in care un individ prezinta intr-un grad ridicat acest tipar de atasament, el incearca sa-si traiasca viata fara iubirea si sprijinul celorlalti, incearca sa devina independent din punct de vedere emotional, iar mai tarziu ar putea fi diagnosticat ca avand o personalitate narcisica sau un Sine fals, de tipul celui descris de Winnicott(1960).
In mod obisnuit, copilului evitant ii lipsesc flexibilitatea si resursele celui sigur. Desi pare neperturbat in timpul separarii si apoi ignorant fata de mama dupa reintalnire, copilul evitant totusi reactioneaza la nivel fiziologic, prin modalitati care fac ca distresul sau sa nu poata fi negat. El a invatat sa-si reprime exprimarea automata a emotiilor asociate cu separarea si atasamentul- dar asta nu inseamna ca nu le simte.
Acest tipar, in cadrul caruia conflictul este mai ascuns, reprezinta rezultatul faptului ca mama individului respectiv l-a respins categoric, in mod constant, atunci cand el se apropia de ea pentru a-i cere alinare sau protectie. Cazurile cele mai grave de indivizi care prezinta un astfel de tipar de atasament reprezinta rezultate ale respingerilor repetate.
Cu toate ca, in cele mai multe cazuri, tiparul se afla intr-o oarecare concordanta cu unul dintre cele trei/patru tipare bine cunoscute, au existat si o serie de exceptii mai problematice.
Atasamentul anxios evitant se numara in randurile copiilor despre care se stie ca au fost abuzati fizic si/sau teribil de neglijati de catre parinte. Alte cazuri apar in situatia unei diade mama- copil in care mama prezinta o forma grava de tulburare bipolara, si care isi trateaza copilul intr-un mod eratic si imprevizibil. Alte cazuri sunt cele ale copiilor ai caror mame sunt inca absorbite de doliul dupa o figura parentala pierduta in copilaria lor; si cazuri ale copiilor ale caror mame au fost supuse in copilarie unui abuz fizic sau sexual.
Una dintre influentele majore ale stilului de ingrijire al mamei este reprezentata de gradul de sustinere emotionala (sau de lipsa acestei sustineri) de care ea beneficiaza in acel moment. O alta influenta este reprezenta de forma de ingrijire de care a beneficiat ea insasi in copilarie.
Aproape invariabil parintii copiilor evitanti au fost clasificati in grupa parinte “care respinge”- in parte pentru ca pareau sa minimalizeze in mod regulat importanta si influenta relatiilor de atasament.
Copiii evitanti si parintii care resping au in comun un mod de experienta in care atentia fata de problemele legate de atasament a fost restrictionata in mod radical. Ambele grupuri par sa aiba o lume reprezentationala guvernata de reguli care minimizeaza constientizarea sentimentelor in general si a sentimentelor bazate pe atasament in mod special. “Stirile” despre aceasta lume emotionala aplatizata, asa cum se inregistreaza ele la un nivel intern si sunt “emise” public, au tendinta sa fie bune- ca si cum ar reflecta in permanenta necesitatea de a se simti (sau de a parea ca se simt) puternici, autonomi si independenti.
Lipsa de atentie intentionata fata de experienta legata de atasament impune limitari semnificative pentru parintii care resping si copiii lor evitanti. Nefiind atenti la atasament, acesti parinti trebuie sa se distanteze fata de ceilalti, cat si fata de dorintele lor cele mai adanci. Pe parcursul acestul proces, ei au impiedicat nu numai capacitatea lor de a reflecta asupra exiperientei (interne si interpersonale), ci si capacitatea lor de a raspunde senzitiv semnalelor copiilor lor. Pentru a conserva starea mentala de repingere care a facut posibila propria supravietuire emotionala, parintii care resping au trebuit sa ignore sau sa reprime nevoile de atasament ale copiilor lor. Ca raspuns la acestea, copiii evitanti- cu nevoile blocate- au invatat sa traiasca ca si cum nu ar avea niciun fel de nevoi.
Acest tip de “cooperare in diada” poate explica cum regulile si modelele parintilor care resping, ajung sa fie internalizate de catre copiii lor evitanti. Ceea ce este pus in act in relatia cu parintii este internalizat de catre copil. Parintii care resping genereaza dialoguri ale dezvoltarii care exclud exprimarea nevoilor pentru contact fizic si emotional. Copiii lor internalizeaza aceste dialoguri sub forma unor modele de lucru neintegrate care nu lasa loc pentru dorinta, ca sa nu mai vorbim de incercarea de a satisface astfel de nevoi.
Posted on October 28, 2011
0