Pe cand eram in alta lume, si dadeam multe admiteri cu multe probe si cu sufletul curat, atunci era o fata.
O fata care se aseza mereu pe un scaun mic, si ghemuita rostea o poezie. O poezie pe care acum nu o mai stiu…demult nu o mai stiu.
Apoi am cautat-o mereu, dar fiecare ma trimitea la un alt fiecare, care nu mai stia, sau a uitat…
Atunci nu i-am dat importanta, desi mereu imi placea.
Acum imi amintesc cateva bucati, care lipesc dintr-un mesaj- un mesaj pe care doar il simt, si nu pot sa-l traduc in cuvinte.
In poezie era asa:
“Eu te-am inchis intr-un tu, iar tu m-ai inchis intr-un eu,
Si odata a venit un inger la mine si mi-a spus: “Iubeste oameni si nu ti se vor mai parea urati…”
Si eu nu am inteles ce vrea sa-mi spuna.
Si in fiecare zi eu te inchideam tot mai mult intr-un tu, iar tu intr-un eu
Pana cand eu si tu am devenit un tu.
Si atunci m-am simtit singur, si iar a venit ingerul la mine si mi-a spus: “Iubeste oamenii si nu ti se vor mai parea urati..”
Si atunci am inteles ca tu si eu suntem de fapt noi“
Atat imi amintesc… Lipsesc cateva versuri, si poate cateva cuvinte de legatura, dar simt ca noi are trei litere, iar tu sau eu doar doua…si una se repeta.
Posted on January 16, 2012
0