O fata care se aseza mereu pe un scaun mic, si ghemuita rostea o poezie. O poezie pe care acum nu o mai stiu…demult nu o mai stiu.

Apoi am cautat-o  mereu, dar fiecare ma trimitea la un alt fiecare, care nu mai stia, sau a uitat…

Atunci nu i-am dat importanta, desi mereu imi placea.

Acum imi amintesc cateva bucati, care lipesc dintr-un mesaj- un mesaj pe care doar il simt, si nu pot sa-l traduc in cuvinte.

In poezie era asa:

“Eu te-am inchis intr-un tu, iar tu m-ai inchis intr-un eu,

Si odata a venit un inger la mine si mi-a spus: “Iubeste oameni si nu ti se vor mai parea urati…”

Si eu nu am inteles ce vrea sa-mi spuna.

Si in fiecare zi eu te inchideam tot mai mult intr-un tu, iar tu intr-un eu

Pana cand eu si tu am devenit  un tu.

Si atunci m-am simtit singur, si iar a venit ingerul la mine si mi-a spus: “Iubeste oamenii si nu ti se vor mai parea urati..”

Si atunci am inteles ca tu si eu suntem de fapt noi“

Atat imi amintesc… Lipsesc cateva versuri, si poate cateva cuvinte de legatura, dar simt ca noi are trei litere, iar tu sau eu doar doua…si una se repeta.

Imi place din simplul motiv ca este ca atunci cand tusesti pentru ca ai racit- organismul iti trasmite un semnal ca undeva exista o problema. Si ca orice problema, cere sa fie rezolvata.

Mergand mai departe cu analogia, voi spune ca exista persoane care  nu o tolereaza, tratand-o simptomatic dar cauza nu dispare ci creste, iar  altele merg mai departe cu ea, chiar daca frustrarea reprezinta cu mare disconfort. Si mai exista o grupa de oameni- cei care o evita.

Eu cred ca frustrarea este buna pentru ca spune ceva despre noi- toleranta, rezistenta, vulnerabilitati. Parti care fac parte din noi, si care ne ajuta sa ne cunoastem.

Uneori frustrarea ne poate anunta ca nu suntem in momentul si locul potrivit, ca nu suntem langa cine trebuie, ca suntem nemultumiti ca facem un lucru, sau ca nu-l facem, ca nu putem sau ca nu vrem; ca avem nevoie de mai mult sau ca ne lipseste ceva; ca ne simtim neglijati sau hiperprotejati; sau pur si simplu ca avem nevoie sa schimbam ceva si sa crestem. Si ce de cele mai multe ori, urmarind ceea ce frustrarea ne arata schimbam ceva si crestem.

Uneori trebuie sa stim ca frustrarea dintr-un anumit context specific este naturala, si cel mai potrivit este sa o toleram fara teama.

Si mai cred ca ignorarea sau evitarea frustrarii este un fel de moarte a pasiunii. Frustarea ne tine in legatura cu ceea ce se intampla in noi si nu se vede cu ochiul liber; dar mai ales, este o vibratie care ne tine in legatura cu ce se intampla in mediul exterior.

Este acea persoana simpatica care ne mai da din cand in cand cate un branci moral, si ne mai trage de maneca sa privim mai bine acolo unde este nevoie.

I strongly believe that bedevil is good

Comportamentul acestuia dupa intalnirea cu parintii este de a-i primi cu caldura, iar schimburile verbale cu acestia sunt considerate “fluente” – fluide, si nu artificiale, echilibrate din punct de vedere al schimbului de replici si in mare parte nerestrictionate in privinta copilului.

Atasamentul securizant-autonom este sustinut de un parinte- in primii ani, in special de mama- care este disponibila imediat, percepe semnalele copilului sau/si raspunde cu afectiune atunci cand acesta cauta protectie si/sau alinare.

Parintii copilului autonom, au capacitatea atat de a aprecia liber, cat si de a reflecta in mod obiectiv asupra relatiilor lor de atasament. Modul de discurs al acestor parinti este coerent si colaborativ; atentia lor schimbandu-se intr-un mod flexibil intre intrebarile si probele intervievatorului si dovezile propriilor amintiri, sentimente si ganduri. Reevaluand domeniul extrem de evocator al istoricului lor de atasament, acesti parinti par sa fie in totalitate prezenti, meditativi si deschisi propriilor emotii fara sa fie incomodati de acestea. Chiar si atunci cand isi amintesc experiente neplacute cu proprii lor parinti,par capabili sa mentina o atitudine echilibrata, ceea ce denota eforturile lor de a intelege si uneori de a-si ierta parintii.

Parintii copiilor siguri par capabili sa considere si sa reconsidere experientele lor de atasament, chiar in procesul de amintire a  acestora. Aceasta capacitate extraordinara atat de a avea experienta, cat si de a reflecta asupra ei- de a sta atat in interiorul ei, cat si in exteriorul propriei experiente- este ceea ce Main(1991) a numit monitorizare metacognitiva.

Alaturi de capacitatea parintilor siguri de a fi constienti si de a putea integra o gama larga de amintiri, sentimente si ganduri legate de atasament, capacitatea lor pentru monitorizare metacognitiva reflecta modelele de lucru sau stari mentale de siguranta cu privire la atasament.

Astfel de modele si stari mentale- tocmai pentru ca sunt flexibile, deschise, automonitorizante, si nu restrictionate de anumite reguli de atentie-  sunt cele care fac posibila responsivitatea senzitiva care ii face capabili pe acesti parinti sa creasca copii siguri. Fara sa fie nevoie deloc sa cenzureze sau sa editeze “stirile” interne legate de atasament, acesti parinti isi permit sa fie repeptivi la intregul spectru de comunicare intrepersonala si la semnalele primite de copiii lor.

Astfel atasamentul se instaleaza onest, liber si deschis.

In mod obisnuit, copilului  evitant ii lipsesc flexibilitatea si resursele celui sigur. Desi pare neperturbat in timpul separarii si apoi ignorant fata de mama dupa reintalnire, copilul evitant totusi reactioneaza la nivel fiziologic, prin modalitati care fac ca distresul sau sa nu poata fi negat. El a invatat sa-si reprime exprimarea automata a emotiilor asociate cu separarea si atasamentul- dar asta nu inseamna ca nu le simte.

Acest tipar, in cadrul caruia conflictul este mai ascuns, reprezinta rezultatul faptului ca mama individului respectiv l-a respins categoric, in mod constant, atunci cand el se apropia de ea pentru a-i cere alinare sau protectie. Cazurile cele mai grave de indivizi care prezinta un astfel de tipar de atasament reprezinta rezultate ale respingerilor repetate.

Cu toate ca, in cele mai multe cazuri, tiparul se afla intr-o oarecare concordanta cu unul dintre cele trei/patru tipare bine cunoscute, au existat si o serie de exceptii mai problematice.

Atasamentul anxios evitant se numara in randurile copiilor despre care se stie ca au fost abuzati fizic si/sau teribil de neglijati de catre parinte. Alte cazuri apar in situatia unei diade mama- copil in care mama prezinta o forma grava de tulburare bipolara, si care isi trateaza copilul intr-un mod eratic si imprevizibil. Alte cazuri sunt cele ale copiilor ai caror mame sunt inca absorbite de doliul dupa o figura parentala pierduta in copilaria lor; si cazuri ale copiilor ale caror mame au fost supuse in copilarie unui abuz fizic sau sexual.

Una dintre influentele majore ale stilului de ingrijire al mamei este reprezentata de gradul de sustinere emotionala (sau de lipsa acestei sustineri) de care ea beneficiaza in acel moment. O alta influenta este reprezenta de forma de ingrijire de care a beneficiat ea insasi in copilarie.

Aproape invariabil parintii copiilor evitanti au fost clasificati in grupa parinte “care respinge”- in parte pentru ca pareau sa minimalizeze in mod regulat importanta si influenta relatiilor de atasament.

Copiii evitanti si parintii care resping au in comun un mod de experienta in care atentia fata de problemele legate de atasament  a fost restrictionata in mod radical. Ambele grupuri par sa aiba o lume reprezentationala guvernata de reguli care minimizeaza constientizarea sentimentelor in general si a sentimentelor bazate pe atasament in mod special. “Stirile” despre aceasta lume emotionala aplatizata, asa cum se inregistreaza ele la un nivel intern si sunt “emise” public, au tendinta sa fie bune- ca si cum ar reflecta in permanenta necesitatea de a se simti (sau de a parea ca se simt) puternici, autonomi si independenti.

Lipsa de atentie intentionata fata de experienta legata de atasament impune limitari semnificative pentru parintii care resping si copiii lor evitanti. Nefiind atenti la atasament, acesti parinti trebuie sa se distanteze fata de ceilalti, cat si fata de dorintele lor cele mai adanci.  Pe parcursul acestul proces, ei au impiedicat nu numai capacitatea lor de a reflecta asupra exiperientei (interne si interpersonale), ci si capacitatea lor de a raspunde senzitiv semnalelor copiilor lor. Pentru a conserva starea mentala de repingere care a facut posibila propria supravietuire emotionala, parintii care resping au trebuit sa ignore sau sa reprime nevoile de atasament ale copiilor lor. Ca raspuns la acestea, copiii evitanti- cu nevoile blocate- au invatat sa traiasca ca si cum nu ar avea niciun fel de nevoi.

Acest tip de “cooperare in diada” poate explica cum regulile si modelele parintilor care resping, ajung sa fie internalizate de catre copiii lor evitanti. Ceea ce este pus in act in relatia cu parintii este internalizat de catre copil. Parintii care resping genereaza dialoguri ale dezvoltarii care exclud exprimarea nevoilor pentru contact fizic si emotional. Copiii lor internalizeaza aceste dialoguri sub forma unor modele de lucru neintegrate care nu lasa loc pentru dorinta, ca sa nu mai vorbim de incercarea de a satisface astfel de nevoi.

*

Chow Mo Wan: Everyone who goes to 2046 has the same intention, they want to recapture lost memories. Because in 2046 nothing ever changes. But, nobody knows if that is true or not because no-one has ever come back.

*

Bai Ling: I don’t get it. Were does all that fun get you? If you find the right person, why waste time on the others?
Chow Mo Wan: If I find the right person? A man like me has nothing much except free time. Thats why I need company.
Bai Ling: So people are just time fillers to you?
Chow Mo Wan: I wouldn’t say that. Other people can borow my time to.
Bai Ling: And tonight? Are you borrowing me, or am I borrowing you?
Chow Mo Wan: No difference. Maybe I borrowed you earlier,now your borrowing me.
Bai Ling: Ridicoulous.

www.youtube.com/watch?v=vfNe3zFT9rk&feature=related

Elizabeth: Why do you keep them? You should just throw them out.
Jeremy: No. No, I couldn’t do that.
Elizabeth: Why not?
Jeremy: If I threw these keys away then those doors would be closed forever and that shouldn’t be up to me to decide, should it?
Elizabeth: I guess I’m just looking for a reason.
Jeremy: From my observations, sometimes it’s better off not knowing, and other times there’s no reason to be found.
Elizabeth: Everything has a reason.
Jeremy: Hmm. It’s like these pies and cakes. At the end of every night, the cheesecake and the apple pie are always completely gone. The peach cobbler and the chocolate mousse cake are nearly finished… but there’s always a whole blueberry pie left untouched.
Elizabeth: So what’s wrong with the blueberry pie?
Jeremy: There’s nothing wrong with the blueberry pie. Just… people make other choices. You can’t blame the blueberry pie, just… no one wants it.

*

Katya: Sometimes, even if you have the keys those doors still can’t be opened. Can they?
Jeremy: Even if the door is open, the person you’re looking for may not be there, Katya.

*

Leslie: Sometimes your rhythm’s off, you read the person right but still do the wrong thing.
Elizabeth: Because you trust them?
Leslie: Because you can’t even trust yourself.

*

Elizabeth: The last few days, I’ve been learning not to trust people and I’m glad I’ve failed. Sometimes we depend on other people as a mirror to define us and tell us who we are and each reflection makes me like myself a little more.

Eu cred ca viata este o stare pe care o ai, sau dupa care alergi.

Nu as imparti-o nici macar in trecut, prezent si viitor. As zice doar ca este o stare. Sunt oameni, care pana la clipa finala alearga dupa o stare traita in vreo amintire, sau in vreun vis. Oamenii noi pe care ii cunoastem ne aduc aminte de altii mai vechi, fara macar sa ne dam seama daca asta este trecutul sau prezentul. De multe ori vedem un vis care va veni, si asta este tot ce ne face sa ne trezim dimineata.

Altii au in rama o poza pe care au uitat sa o mai dea jos, iar ceea ce se intampla in concret: oamenii, toamna, cerul, sunt doar niste pretexte, sau doar niste instrumente.

Unii traiesc in trecut, iar altii in viitor, si asta nu-i impiedica sa zambeasca, dar pe unii ii blocheaza. Ceilalti spun ca nu exista nici trecut si nici viitor, doar un prezent continuu.

Unii zic ca au un gol in suflet, iar altii privind in jur vad doar moarte, ceilalti se simt singuri, iar altul spune ca are toata lumea la picioare.

Eu cred ca in viata se amesteca viitorul cu prezentul si cu viitorul, imaginea unui vechi prieten, visul de peste 10 ani, frica, furie, impresia fericirii, proiectii, sentimentul de mama, sentimentul de tata, prima iubire, o atingere de care ai nevoie, ultimele cuvinte pe care le-ai auzit. Si mai cred ca toate astea se amesteca, asa diferite si multe cum sunt, intr-un singur moment, iar noi nici nu ne dam seama. Si nici nu cred ca ar trebui sa ne oprim ca il analizam. Trebuie doar sa-l traim. De-aia cred eu ca viata este o stare…

Ceva magic, pe care multi adolescenti il traiesc. Un fel de a creste traind boem.

Anumite evenimente specifice, m-au facut sa inchid cu brutalitate si furie era asta. Ce a mai urmat, au fost mici scurgeri sugrumate: mai o carte, mai un film, mai un teatru; fara implicare si fara atasament.

Si azi, mi-a venit in gand sa ingrop securea razboiului, din simplul motiv: Pentru ce atata razboi?

Si am scris cu litere de promisiune, ca o sa termin toate cartile, si toate filmografiile neterminate, recitite, si rascitite. Si am un sentiment de impacare. Pentru ca asa se intampla in viata, chiar si lucrurile rele au un sfarsit.

Nu stiu in ce masura am reusit sa va transmit mesajul meu, dar vorba lui Ippolit din Idiotul:

“Voi adauga totusi, ca in orice idee geniala, ori noua, sau in orice idee, cat de cat serioasa ce incolteste in capul unui om, exista un ceva care nu se poate comunica altuia chiar daca ai scrie volume integi, straduindu-te in fel si chip sa explici aceasta idee vreme de trezeci si cinci de ani; intotdeauna va ramane ceva netrasmisibil, ceva care, in ciuda straduintelor tale, nu va voi sa iasa din cutia ta craniana si va zace acolo mereu, pana cand nu vei mai fi, fara sa fi exprimat sensul major al ideii tale.” 

Spun asta pentru ca daca ar fi sa fac o caricatura perfectionistului, as face un om mic, cocosat, cu nari mari, si cu un patent in mana, iar in loc de ochelari i-as pune o lupa.

Pentru ca perfectionistul vrea sa fie totul perfect, si sta la panda dupa fiecare surub, ca nu cumva sa se slabeasca, iar daca se slabeste, pac! cu patentul. De fapt, meseria asta cu patentul, instalator, sau nu stiu cum ii zice, cred ca ar fi meseria perfecta pentru un perfectionist.

Dar nu, pentru ca perfectionistul trebuie sa aiba meserii inalte, ca d-aia e perfectionist. Si spun ‘meserii’, nu pentru ca nu vrea sa se dedice doar uneia si sa o ridice la nivel de cult, dar daca ar fi dupa el, ar face doua meserii, sau chiar pe toate, pe care sa le ridice la nivel de cult.

Dincolo de faptul ca perfectionistul vrea sa fie tot timpul perfect, si sa obtina performante maxime la orice [de fapt maxim nu este chiar perfect, si daca ar putea, ar inventa un concept care sa fie peste maxim, ceva mai perfectionist]

Si cum ziceam, dincolo de ce am spus mai sus, perfectionistul vrea ca si ceilalti sa fie perfecti, si relatiile cu ceilalti sa fie perfecte, si mai mult, relaltiile celorlalti cu ceilalti sa fie perfecte.  El chiar sufera cand cade o piulita, si atunci totul este tragic si imperfect.

Partea proasta este ca cu perfectionismul lui reuseste sa faca si viata celorlalti tragica si imperfecta. Deci, o mica discordanta intre scop si efect.

Si m-am gandit eu asa: pentru perfectionist ar trebui inventata un fel de terapie de soc, dupa modelul: “Nemultumitului i se ia darul”… Un fel de prescriptie paradoxala, nu?

[Mai multe despre perfectionist aveti aici.]